Dispoziţii generale (Art. 2.280 - Art. 2.292)

Art. 2.280 Noţiune


Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Art. 2.281 Fideiusiunea obligatorie


Fideiusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească.

Art. 2.282 Forma fideiusiunii


Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Art. 2.283 Consimţământul debitorului principal


Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal.

Art. 2.284 Beneficiarul fideiusiunii


Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor.

Art. 2.285 Condiţiile pentru a deveni fideiusor


(1) Debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune trebuie să prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază în România. Dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor.
(2) Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.

Art. 2.286 Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare


Debitorul care este ţinut să constituie o fideiusiune legală sau judiciară poate oferi în locul acesteia o altă garanţie, considerată suficientă.

Art. 2.287 Litigiile cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii


Litigiile cu privire la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului sau al garanţiei oferite în locul fideiusiunii sunt soluţionate de instanţă, pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Art. 2.288 Obligaţia principală


(1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă.
(2) Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări.
(3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională.

Art. 2.289 Limitele fideiusiunii


(1) Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.
(2) Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.

Art. 2.290 Întinderea fideiusiunii


(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
(2) Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită avansate de creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp.

Art. 2.291 Fideiusiunea parţială


Fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin oneroase.

Art. 2.292 Fideiusiunea asimilată


În cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului.

No comments:

Post a Comment